Ai dat de greu te pomenești, uite s-a băgat cineva în fața ta la semafor și tu te exprimi de toți îngerii. Stai nițel, te mai pomenești și cu o flegmă pe parbriz de la un mușteriu puțin constipat. Eventual te mai necăjește și consoarta cu un mesaj în care îți aduce aminte că nu ai fost prea atent cu ea la cafeaua de dimineață. Auzi apoi pe la radio că e mare necaz și că vine criza și uite așa se scumpesc iar benzina și țigările. Se scumpesc deci plăcerea și confortul, nimic mai mult, doar nu scumpește nimeni posibilitatea de a fi prezent sau de depune puțin efort în a te cunoaște pe tine însuți.

Asta e belaua, că omul zilelelor noastre se crede îndreptățit să trăiască căldicel. Orice numai să nu-l pui pe om să-și vadă șobolanii din suflet și grăsimea, din gânduri să zicem. E la modă azi să nu fim judgemental, că vezi doamne ne amendează feministele și harnicii de Netflix. Dacă-i zici la unu' simplu și cu dragoste de adevăr, bă ești gras, nu cam gras, nu că ai luat puțin în greutate. Nu, sec, se întinde grăsimea pe tine de la maratonul de seriale din weekend.

Dar să zicem că noi respectăm agenda și afirmăm doar că grăsimea din afară e o metaforă prea vie pentru adevărata greutate din suflet. De fapt asta e belaua, toate pleacă de la hrana minții. Dacă-i dai creierului acadele digitale la distanță de un scroll și dacă te deplasezi cu mașina personală pentru 10 minute de mers pe jos e greu să-ți mai oxigenezi creierul și să mai judeci limpede. Se prea poate să devii un gras, sau cel puțin un blânduțu', sau mai știu eu ce rasă vrei tu. Un gras în suflet, bineînțeles, plin de șobolani nevăzuți, plin de dulciuri digitale, de clipuri cu dudui grăbite să-și etaleze, creierul dintre picioare.

Ia-i omului nostru accesul la internet pentru o zi și s-ar putea să nu mai facă atac de panică în pauza de masă. S-ar putea să transpire puțin la început și chiar să-l ia cu câteva scenarii apocaliptice, dar apoi se va adapta. Va descoperi că ceea ce a pierdut nu e decât grăsimea, surplusul de confort și imbecilizare la distanță de un scroll. Nu zic acuma că tehnologia e rea și să ne întoarcem la ciomag, doar că tehnologia pe care o preamărim adesea nu e decât o traducere a nevoii noastre de siguranță și confort. Omul nostru căldicel și suprastimulat de oferte de mâncare, shoping, seriale, divertisment, nu prea mai are când să se simtă pe sine cu adevărat. E mereu ținut în brațe de un surogat digital al mamei, mereu are un biberon pregătit pentru clipele mai puțin plăcute. Așa s-a ajuns, azi mai mult ca oricând omul nostru are posibilitatea de a nu fi el însuși, darămite să-l mai lași să stea o oră cu gândurile sale într-o cameră goală, cum zicea Pascal.

Uite așa se face că mici frustrări de zi cu zi devin tragedii în mintea infantilizată a omului nostru. Ce era înainte o mică ceartă cu nevasta, azi e un prilej de a căuta 5 motive pentru care relația nu merge. Ce era înainte o zi mai puțin reușită, azi e un prilej de a căuta 3 semne cum că ești deprimat. Uite așa se face că am delegat problemele personale ale vieții unor algoritmuri, cum avem o mică situație, cum sărim pe google sau pe rețele de socializare în căutare de alinare. Orice numai să nu ne întâlnim cu singurătatea noastră, să nu dăm de necunoscutul din noi și din ceilalți. Mai bine deviezi puțin atenția de la ale tale experiențe unice și irepetabile, pe căutarea unor rețete și șabloane de fericire în 5 pași. Doar nu se cade ca omu' să se mai cunoască pe sine însuși, când astăzi există un milion de vraci de înțelepciune pe Tik Tok sau Instagram.

Dacă ar fi să rezumăm putem să spunem pe urmele lui Marcus Aurelius, că omul suferă adesea mai mult în imaginație decât în realitate. Astăzi mai ales, omul nostru suferă pentru că nu-și dă voie să vină în realitate, să vină în evidența vie a prezentului său.

Ce-ar fi să mai stăm puțin și cu plictiseala noastră cea de toate zilele și să nu căutăm una două altceva. Doar să stăm cu noi înșine în clipa crudă de acum, fără să mai căutăm tips and tricks sau lifehacks de fericire ieftină. Să suportăm puțin niște lovituri lăuntrice, să dăm piept cu puțină tristețe, sau frică, sau mai știu eu ce emoții o-m trăi. Pentru că apoi tristețea va trece precum apele unui rău grăbit să verse în mare.

Nici o emoție nu vine ca să ne țină în loc, ci doar ca să ne pună în mișcare sufletul, care în absența simțirii acelor emoții nu poate să devină, să fie viu. După ce îi dai tristeții tale spațiu să fie, faci loc și bucuriei veritabile, căci se știe că rădăcinile cresc în întuneric, pentru ca florile să ajungă apoi la lumină. Dă-i deci plictiselii tale crezare, căci din golul acela vei afla poate și tristețea de care atât de aprig fugeai în fel de fel de distrageri. Prin onorarea tristeții tale vei da cu adevărat de izvorul de viață din tine.

Abia când ai curaj să stai cu tine singur într-o cameră goală, tu cu șobolanii tăi interiori, descoperi că viața nu înseamnă să te simți confortabil. Important e să descoperi curajul de a te întregi, de a nu trăi împrăștiat în instantanee digitale de plăcere. Pentru a te întregi e nevoie să ai disponibilitatea de a te simți pe tine acum și aici, așa cum ești, pur și simplu să abandonezi nevoia de a-ți fi “căldicel,” și să îți întâlnești necunoscutul. Pentru a te întregi e nevoie să aduci la cunoscut frica și tristețea, care se ascund în spatele compulsiilor tale de a consuma și a te distrage. Adică să dai voie tuturor trăirilor tale să-ți spună povestea, pentru ca tu să devii conștient de ele. Apoi nu îți rămâne decât să alegi ce fel de poveste vrei să trăiești, pentru că odată aduse la conștiință frica, neliniștea și tristețea, acestea nu te mai condiționează din ascuns să te ferești de tine și să te refugiezi în irealitatea suprastimulărilor și validărilor la distanță de un scroll. Acum ai șansa să devii cu adevărat autorul vieții tale sau poți să creezi ceva diferit decât ceea ce ai trăit deja, poți să rescrii sensul experiențelor pe care le-ai avut până acum.