Noi suntem capitalul de experiență acumulată până la momentul prezent. Așa că suntem imperfecți și nu avem cum să fim feriți de căzături. Viața e formată din momente în care te împiedici, cazi, te julești sau te rănești. Tot ce contează e să accepți căzăturile ca mod de a-ți extinde cunoașterea despre tine și lumea din care faci parte. Dacă accepți aventura asta plină de imprevizibil și imperfecțiune vei avea ocazia să devii un artist al vieții. Garanția succesului sau a reușitei, indiferent ce înseamnă ea pentru tine, nu o vei avea. Însă un lucru e cert, atâta timp cât ai ales să te aventurezi în această călătorie, fiecare căzătură va deveni o metaforă a evoluției tale. Momentele în care vei fi încolțit de provocări sau de suferințe ce par fără sfârșit vor deveni poeme ale destinului tău. Pașii tăi prin soare și prin noroi se vor imprima în memoria umanității. Pentru că atâta timp cât ești cinstit cu tine, cât nu fugi de ceea ce vine înspre tine, vei preface experiențele tale în lecții, iar adevărurile personale pe care le vei deprinde se vor transforma în daruri pe care le vei oferi lumii. Rețeta e simplă, doar ai curaj să fii cine ești și să exprimi suflul tău în lume.

Acum vine însă o întrebare simplă. Poate oare vreun om de pe această lume misterioasă și temporară, căci nimic existent în realitate nu este cert că va fi la fel și mâine, să ne iubească de la el, din fibra sa pământie, ca și cum ar fi o alcătuire îngerească, desprinsă de limitările gravitației, istoriei personale sau contextului social? Poate un om, cu de la sine putere, din arca individualității sale să ne ocrotească ca o mamă și să ne salveze de noi înșine, de truda devenirii noastre și de războiul suferințelor și singurătății omenescului din noi? Poate o altă persoană, prin individualitatea ei, să fie investită cu atribute salvator-angelice pentru ca apoi noi să nu mai simțim abandonul timpului care ne ruginește carnea și ca să nu simțim responsabilitatea de a ne îngriji de gândurile, trăirile și acțiunile noastre? Nu doar că ne așteptăm să vină iubirea din afară gămăliei sufletului nostru, de dincolo de cine suntem, dar mai avem și pretenția ca această iubire să ne înlocuiască condiția umană. Pretindem ca cel de la care așteptăm iubirea să ne iubească mai presus de cât ne iubim pe noi înșine și mai presus decât îi putem iubi pe alții. Vrem să ne iubească această persoană, cum nici pe ea poate nu se poate închipui că se va iubi vreodată. Prin carnea ei ruginită de timp, prin mintea ei muncită de griji, frici, tentații, întrebări, speranțe, noi vrem să primim o clipă eternizată de fericire, un fel de fior veșnic de iubire care să ne păstreze la adăpost de suferința de a ne cunoaște pe noi, în prea omenescul nostru.